Biserica la izvoare!

                                       Faptele Apostolilor 9:31

           „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea și Samaria, se întărea sufletește, și umbla în frica Domnului; și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulțea.”

            Cât timp trăim în trupul acesta de carne, suntem cu toții supuși unor probe spirituale. Psalmul 11:4 „Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul Își are scaunul de domnie în ceruri. Dar ochii Lui privesc, și pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.”

         Zi de zi suntem testați de către Domnul Dumnezeu, Tatăl nostru, în caracter, în vorbire, în trăirea credinței noastre, astfel ca, făcând voia lui Dumnezeu, să fim găsiți vrednici să intrăm în Împărăția cerului.

           În sensul acesta, apostolul Petru ne lasă câteva reguli și indicații de comportament în prima sa Epistolă 3:9-11: „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea. Căci cine iubește viața și vrea să vadă zile bune, să-și înfrâneze limba de la rău și buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea, și s-o urmărească.”

         Nu trebuie să ignorăm aceste cuvinte, pentru că așa cum ne spune Pavel în Romani 14:12: „Fiecare… are să dea socoteală despre sine însuși înaintea lui Dumnezeu.”

            Gândindu-mă la Biserica de la început, am pornit de la ideea că orice măsurătoare se face după un anumit etalon, în toată lumea aceasta. Există o măsură standard pentru lungimi, alta pentru greutăți, alta pentru cantități, etc. Dacă nu ar fi așa, oamenii ar folosi fiecare măsurătoarea lui și atunci nimic nu s-ar mai potrivi. Spre exemplu, dacă ai mai multe bucăți de material pe care le tai și folosești tot altă și altă măsură, nu poți să rămâi la aceeași dimensiune.

         Se spune că negustorii necinstiți foloseau ocale mai mici decât standardul oficial pentru a da mai puțin produs cumpărătorilor, dar luând bani pentru o măsură întreagă. De aceea, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a impus reforme și un standard unic pentru măsurile oficiale, din dorința de a opri aceste abuzuri.

           Tot la fel se întâmplă și în cele spirituale. Dacă te depărtezi de „Biserica” etalon, ieșind astfel din canoanele Bisericii primare, în final calea îngustă pe care o arată Scriptura se va lărgi ca o pâlnie. Nu întâmplător este faptul că în Biserici nu se mai respectă ținuta credincioșilor. Femeia nu mai împlinește cuvintele lui Pavel din scrisoarea către Corinteni, nu mai poară „acoperământ” și, lucru mai grav, au început să predice, să dea învățătură și să se facă pastorițe, împotriva poruncii lui Dumnezeu.

        De fapt femeia care se roagă sau proorocește fără să-și acopere capul încalcă normele de „decență” spirituală și prin aceasta resping ordinea lăsată de Dumnezeu în Biserică. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu ne trimite mereu înapoi, la dragostea dintâi, etalonul iubirii Domnului Isus Cristos și al Bisericii primare.

        Izvorul curat și limpede al credinței în Cristos, Domnul este doar în „Stâncă”. 2 Corinteni 9:10 „Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană (duhovnicească), vă va da și vă va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face să crească roadele neprihănirii voastre.” Cu cât te depărtezi de izvor, apa devine mai tulbure, mai plină de impurități și „sămânța” mai seacă, fără valoare spirituală.

          Predicile rămân seci, fără esența: Isus, și fără călăuzirea Duhului Sfânt.

        De aceea noi trebuie să ne măsurăm credința și manifestarea slujirii cu Biserica primară. Nu este corect să ne măsurăm în slujire cu Biserica din Moldova, din Africa sau din America.

       Biserica primară, născută la Cincizecime, reprezintă etalonul de manifestare a comunității creștine de la începutul și până la finalul existenței ei pe pământ.

           Caracteristica principală a Bisericii de la început era faptul că Îl avea pe Isus Cristos în centrul credinței și al vieții comunitare. Credincioșii împărtășeau o viață duhovnicească comună; erau uniți în rugăciune, în dragoste frățească și în frângerea pâinii, cu ochii credinței ațintiți spre Altarul crucii, unde Isus a murit pentru păcatele lumii.

            Orice slujbă trebuie făcută în Numele și pentru Numele Domnului Isus Cristos, care este, de drept, Capul, și de asemenea trebuie făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt. Cum reușea Biserica primară să câștige mii de suflete pentru Cristos, iar astăzi, la propovăduirea noastră, se întorc la Domnul doar câteva suflete pe an?

            Răspunsul este foarte simplu!

           Creșterea Bisericii nu s-a datorat niciodată eforturilor omenești, ci ajutorului nemijlocit al Duhului Sfânt. Fapte 9:31 „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria, se întărea sufletește și umbla în frică de Domnul și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulțea”.

            Putem să spunem că Duhul Sfânt este „motorul” Bisericii, iar acolo unde Duhul este marginalizat nu este viață din Dumnezeu. Slujitorii, prezbiterii, diaconii erau plini de Duhul Sfânt și lucrau pentru slava Domnului Isus.

           Oamenii se întorceau la Dumnezeu cu toată inima și transformarea lor era evidentă, erau botezați, iar umblarea lor era în sfințenie.

           Biserica de astăzi, ca să dovedească faptul că este urmașă a lui Cristos, poartă tricouri cu inscripții creștine, slujitorii au legitimații sau umblă cu Biblia la subsuoară, însă lucrează pentru palmaresul lor.

        Dacă ne-am măsura credința cu etalonul Bisericii primare, atunci simplul fapt de a-L arăta pe Cristos în noi zi de zi ar fi îndeajuns ca lumea să știe că aparținem cerului.

          Creștinii din Biserica primară erau oameni cu adevărat transformați de puterea Duhului Sfânt; fiind născuți din nou, nu mai trăiau ei, ci Cristos trăia prin ei. Apostolul Pavel, care a fondat multe Biserici, spune în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

      O viață transformată de Duhul lui Dumnezeu dă naștere unei trăiri sfinte care „contaminează” lumea din jurul credinciosului.

            Să nu te mire, prieten drag, dacă Domnul te cercetează și vede că te-ai depărtat de dragostea dintâi, etalonul Său, și te mustră ca să te smerească; pentru că este mai bine să fii încercat și mustrat acum, decât să-ți pierzi mântuirea și să fii aruncat în iazul cu foc.